NeataIASI.ro – cafeaua ta de dimineata! | Iasi

Stramosii daci si arta vindecarii

România este un meleag de poveste, în care mulți își găsesc vindecarea sufletului.
Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoşesc. Fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui meşteşug care, după anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdoţilor geto-daci. Condiţiile climaterice ale Daciei, corelate cu bogăţia celor geografice (şes, deal şi munte, ape curgătoare şi tezaure minerale) au favorizat existenţa în acest spaţiu a unei incredibile diversităţi de specii vegetale, multe fiind endemice, adică locale.
Încă de pe vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astăzi al României erau întrebuinţate ca ierburi de leac. Chiar expresiile neaoş româneşti a lecui, leac, o leacă (intim înrudite cu grecescul oligo – puţin) trimit la remedii în aparenţă infime (cantitativ vorbind), care însă pot vindeca sau menţine sănătatea celor care le cunosc adevărata întrebuinţare. Renumele unora dintre aceste plante merge până acolo încât şi astăzi ele apar în percepţia populară ca fiind înzestrate cu virtuţi vindecătoare magice, extraordinare, legate de o adevărată mitologie vegetală.

Multe dintre plante sînt considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele făcând cândva obiectul unui cult specific, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona), al cărei nume este cu totul consonant, în mod uimitor, cu două cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra şi guna). Acest cult urmăreşte întotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descântecelor ce se săvârşesc cu ajutorul anumitor ierburi.

Plante de o mare importanţă biologică pentru om, prin principiile lor active, sunt întâlnite acolo unde odinioară erau aşezările dacilor. Iată în această privinţă mărturia cunoscutului fitoterapeut Ovidiu Bojor: „În urmă cu mulţi ani, lucram pe teren în zona Grădiştei, aproape de sanctuarul vechii cetăţi regale Sarmizegetusa, împreună cu un amic care nu prea cunoştea plantele şi efectele lor. Am găsit acolo, printre alte specii, şi specia Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numită Tilişcă, Iarba vrăjitoarei… Seara i-am făcut tovarăşului meu de drum un ceai din această plantă. Omul depăşise bine a doua vârstă. Dimineaţa următoare mi-a povestit că de mult timp nu a avut o noapte atât de frumoasă şi că s-a simţit ca la douăzeci de ani. A cules mai multe plante şi pentru acasă. Din păcate, prin uscare ele şi-au pierdut acel efect cu adevărat miraculos.“ Această plantă era cunoscută şi de antichitatea greacă, numele ei ştiinţific, Circaea, fiind conex cu grecescul kirke, adică vrăjitoare (cu puţină intuiţie putem sesiza şi legătura cu termenul popular românesc „hârcă“, ce desemnează adesea o babă pricepută în ale vrăjitoriei).

De remarcat că în Grecia şi în regiunile mediteraneene această plantă nu creşte (de fapt, din cele cinci specii de Circaea răspândite pe planetă, trei cresc pe teritoriul României), ceea ce-l determină pe Bojor să considere că planta era procurată de anticii greci din Dacia, unde era cunoscută şi folosită. În ce priveşte mentalitatea aşa-zis populară despre plante, din pespectiva ei, mare parte dintre ierburi se află sub puterea celor mai temute şi mai respectate dintre fiinţele lumii nevăzute. Se folosesc astfel expresiile Grădina Milostivelor, Grădinile Frumuşelelor, cu trimitere la Iele sau Rusalii.

Deloc întâmplător, tocmai în acele zone cresc flori precum Bănuţeii (Bellis perennis), folosiţi contra bronşitei cronice, Saschiul (Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit în practica populară contra junghiurilor şi Vâzdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus). Ultima, care are o floare frumoasă, este numită şi Buruiană de urât, este considerată ca „aducătoare de urât“, considerându-se, din motive obscure pentru mintea omului modern, că cel ce o poartă este respins de ceilalţi oameni.

În Moldova de peste Prut, ţăranii nu administrau niciodată bolnavilor o plantă de leac, indiferent de puterea ei vindecătoare, fără descântec sau fără anumite practici magice. Acest fapt demonstrează filiaţia ancestrală a medicinei populare, care se originează într-o medicină sacerdotală, singura în care restabilirea sănătăţii era pusă în legătură cu forţe supranaturale. În cazul Buruienii cu cinci degete (Potentila recta), numită şi Iarba faptului pentru că i se atribuie puterea de a desface vrăjile, aceasta era adusă acasă, iar după ce se spăla icoana Maicii Domnului, cu apa respectivă se stropea Buruiana cu cinci degete, care se punea la icoană şi, dacă planta urma să fie fiartă în ulcică nouă, se băteau trei mătănii, rostindu-se: „Te primim cu pâine şi sare, să ne fii folositoare.“

Conform unei credinţe populare, cunoaşterea virtuţilor magico-terapeutice ale plantelor poate fi însuşită în mod direct de la ele, prin intermediul miticului şarpe alb. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania era renumit vraciul ţăran Mihai Sas, din Topliţa Română, care spunea că un şarpe năzdrăvan i-a dat cunoştinţa graiului tuturor ierburilor de leac. În casa lui era un adevărat pelerinaj al bolnavilor, care erau vindecaţi cu descântecele şi leacurile pregătite de el din ierburi.

Culegerea plantelor de leac se desfăşoară de asemenea după un anumit calendar cosmic, urmând un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, îşi păstrează virtuţile vindecătoare pe tot parcursul anului, altele, precum Săgetătura, erau culese înainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzându-şi puterea binefăcătoare timp de o lună după aceea, până la sfârşitul Săptămânii Mari. Uscarea plantelor se face în mănunchiuri legate, care se atârnă de o grindă în pod.

ANTICII DESPRE FITOTERAPIA GETO-DACILOR
Herodot scria că dacii că sunt „buni cunoscători ai plantelor, având şi un meşteşug deosebit pentru îngrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor“.

Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geto-daci că, „în afară de curajul şi bărbăţia dovedite în lupte, ei manifestau şi o înaltă educaţie morală, evidenţată prin grija faţă de străini, de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pământul lor“.

Strabon afirmă că la geţi preoţii erau medici (iatros) şi cunoscători de descântece, vraci (goes) totodată.

În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.), completată în timpul exilului său la Tomis-Constanţa (8-17 e.n.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian şi mai ales la Marea Neagră (Pontus Euxinus).

Platon, în dialogul său Charmides, pomeneşte leacurile şi descântecele medicilor daci, în cuvintele „Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au darul de a te face nemuritor“. Tot el consemnează principiile holiste ale medicinei geto-dace, punându-le în gura unui medic din Tracia al lui Zalmoxis: „Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu şi un mare înţelept, ne învaţă că, după cum e nepotrivit să încercăm îngrijirea ochilor fără să vindecăm întâi capul, tot la fel, nici capul nu poate fi îngrijit nesocotind trupul; având în vedere acest adevăr, trupul trebuie să fie îngrijit, în acelaşi fel, într-un mod potrivit, împreună cu sufletul. Căci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli este acela că ei nu cunosc tainele întregului pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, atunci nici partea nu poate fi sănătoasă. Dacă însă partea tulburată va fi vindecată, atunci şi întregul va fi din nou armonios, aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp, plin de vigoare, bun la suflet şi fericit. Căci toate se trag din suflet, atât cele rele, cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare. mai întâi sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul şi restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul se îngrijeşte cu descântece. Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, dacă nu-ţi va fi încredinţat mai întâi sufletul spre îngrijirea prin descântec. Aceasta este greşeala pe care, acum, o săvârşesc oamenii, încercând să vindece o parte fără cealaltă.“
Oameni mari ai istoriei au vorbit și au scris cu respect și admirație despre stămoșii noștrii. A venit timpul să ne reamintim și noi de ei!

Echilibrul să dainuie în toate!