NeataIASI.ro – cafeaua ta de dimineata! | Iasi

Simbolistica focului

Focul a fost mereu o parte foarte importantă din istoria civilizaţiei şi a credinţelor relgioase. Din preistorie până în ziele moderne el a fost vital progresului şi educaţiei. El ne-a scos din întunecată Epoca de Piatră. A fost privit în multe contexte de-a lungul istoriei de la element clasic în filosofia greacă (focul furat de Prometeu) până la componentă a sufletului şi a Divinului în creştinism. De la element al cosmosului la chinezi până la atribut ocult în Kabbalah, Tarot şi vrăjitorie. Diverşi alchimisti ca Paracelsus, filozofi că Heraclit sau Empedocle, mişcări precum Golden Dawn sau mistici că Aleister Crowley l-au imaginat şi transformat pe puterile lor. A legat oameni legendari şi animale mitice  precum phoenixul sau dragonul. A devenit el însuşi o mitologie.
Mitologia Focului
Focul a fost descoprit acum un milion de ani după ultimele descoperiri din Africa de Sud şi a fost folosit de oamenii din preistorie. Focul din cer le-a stârnit curiozitatea şi imaginaţia strămoşilor noştri făcându-l vrednic de veneraţie.
Cele mai multe dintre aspectele simbolismului focului sunt cuprinse în rezumat în doctrina hindusă, care îi conferă o importantă fundamentală. Agni, Indra şi Surya sunt focurile lumilor terestră, intermediară şi cerească; adică focul obişnuit, trăsnetul şi soarele. De altminteri, există două alte focuri: cel al penetrării sau absorbţiei (Vaishvanara) şi cel al distrugerii (alt aspect al lui Agni). Sunt luate în considerare în paralel cinci aspecte ale focului ritual care este tot Agni. “Zeul Agni urcat-a din greu culmile cerului, şi, izbăvit de păcat, ne-a izbăvit de blestem”, spune Atharva Veda.
După Yijing, cartea chineză a transformărilor, focul corespunde sudului, culorii roşu, verii şi inimii. Această din urmă relaţie este de altfel constanţa, fie că focul simbolizează pasiunile (şi anume dragostea şi mania) fie că simbolizează spiritul (focul spiritului) care este totodată şi suflul sau cunoaşterea intuitivă de care vorbeşte Gita. Semnificaţia supranaturală a focului se întinde de la sufletele rătăcitoare (suflete zănatice, lanterne ale Extremului Orient) şi până la Spiritul divin (Sfântul Duh din creştinism spre exemplu, flăcările în care sunt învăluiţi heruvimii). Tot Gita afirmă că Brahma este identic cu focul.
Focul este simbolul divin esenţial al mazdeismului. Păstrarea focului sacru a fost practicată începând cu Roma şi până la Angkor. Simbolul focului purificator şi regenerator se extinde din Occident şi până în Japonia. Liturghia catolică a focului nou se celebrează în noaptea de Paşte. Ceremonia focului şintoistă coincide cu naşterea noului an şi reînnoirea. După unele legende, Hristos (şi unii sfinţi) reînsufleţesc trupurile oamenilor, trecându-le prin focul din vatra unei forje. Există şi limbile de foc ale Rusaliilor. Rolul fierarului duce către acela al rudei sale alchimistul. Acesta produce nemurirea la focul cuptorului sau, sau în China, la focul creuzetului interior. De altfel, taoistii intră în foc pentru a se elibera de condiţionarea umană, apoteoză în funcţie de care trebuie neapărat să fie evocată aceea a Sfântului Ilie pe carul lui de foc. Şi ei intră în foc fără să se ardă, ceea ce, ni se spune, permite denumirea ploii drept binecuvântare cerească, dar evocă totodată focul care nu arde din ermetismul occidental, abluţiunea, purificarea alchimică simbolizată de salamandra.

“Omul este foc, spune Sf. Martin, legea lui , asemeni legii oricărui foc, este de a dizolvă învelişul sau şi de a se uni cu izvorul de care este despărţit”. Acestor focuri purificatoare trebuie să li se mai adauge şi acela din China antică unde însoţea baia şi fumigaţia cu prilejul întronării rituale. Şi, bineînţeles, în toate regiunile, ordaliile, judecăţile divine prin foc.
Focului de sacrificiu al hinduismului, Buddha îi substituie focul interior, care este totodată cunoaşterea pătrunzătoare, iluminare şi distrugere a învelişului “Inima mea este vatra, flacăra este sinele meu îmblânzit“. Upanisadele asigura şi ele că a arde în exterior nu înseamnă a arde. De aici derivă şi şi simbolurile despre Kundalin arzând în yoga hindusă şi cel privitor la focul interior în tantrismul tibetan. În India cât şi în Tibet, focul corespunde inimii. El arde învelişul grosolan până la esenţă interioară.
După o tradiţie iniţiatică, focul vine din cer, deoarece el urcă, pe când apă vine din pământ deoarece coboară că o ploaie.
Aspectul distructiv al focului comportă evident şi un aspect negativ şi a stăpâni focul este şi o funcţie diabolică. În diferite civilizaţii, zei ai meşteşugurilor precum Hefaistos stăpânesc focul şi crează arme magice pentru zei. Cu privire la forja trebuie notat că focul ei este totodată ceresc şi subteran, instrument al unui demiurg şi al unui demon. Căderea de sus îi aparţine lui Lucifer, purtător al luminii cereşti, zvârlit în flăcările iadului: un foc care arde fără să consume, dar care exclude pentru totdeauna de la regenerare.
În tradiţiile celtice, despre foc că element ritual şi simbolic există doar informaţii indirecte. În Irlanda, textele menţionează numai sărbătoarea din Beltaines, Foc al Frumosului, la întâi mai, începutul verii. Druizii aprindeau focuri mari, printre care erau trecute vitele pentru a fi ferite de epidemii. În centrul ţării, focul druizilor avea să fie înlocuit cu cel al Sf. Patrick, lucru care arată clar substituirea creştinismului pe fondul pagan. Cezar vorbeşte şi el în De bello Gallico de manechine mari din răchită în care galii închideau oameni şi animale şi le dădeau foc. Obiceiul este pomenit doar în treacăt, dar se pare că ar avea legătură cu un cult solar.
Nenumărate rituri de purificare prin foc, în general rituri de tranziţie, sunt caracteristice pentru culturile agrare. Într-adevăr, ele simbolizează incendierea ogoarelor care după aceea se împodobesc cu o haina verde de natură vie.
În Popol-Vuh, Eroii Gemeni, zei ai porumbului, pier fără să se opună în rugul aprins de duşmanii lor, pentru a renaşte după aceea în tulpinile verzi de porumb. Ritul Focului Nou, celebrat şi astăzi de indieni în momentul echinoxului repetă astfel, în mod simbolic, incinerarea Gemenilor-Stăpâni ai Porumbului.
În riturile iniţiatice ale morţii şi reînvierii, focul se asociază cu principiul sau antagonic Apă. Astfel, gemenii din Popol-Vuh, după ce au fost arşi, renasc dintr-un rău în care le-a fost aruncată cenuşă. Mai târziu cei doi eroi vor deveni Soarele nou şi Luna nouă după aceleaşi principii antagonice în moarte şi renaştere.
Astfel purificarea prin foc este complementară purificării prin apă pe plan microcosmic (rituri iniţiatice) şi pe plan macrocosmic (mituri alternanţe ale Potopului şi ale Secetei sau incendiilor).
Focul terestru, htonian reprezintă pentru azteci forţă profundă care permite unirea contrariilor şi ascensiunea – sublimarea apei în nori, adică transformarea apei terestre, apă impură, în apă cerească, divină. Focul este deci înainte de toate principiul regenerării periodice. Triunghiul ascendent îl reprezintă pe Tlaloc, zeul uranian al tunetului, al trăsnetului care face “apă arsă“, exprimând uniunea contrariilor în sânul pământului (L. Sejourne).
Pentru populaţia bambara, focul htonian reprezintă înţelepciunea umană, iar focul uranian pe cea divină. Dependenţă divinului de uman indică faptul că puterea religioasă are prioritate asupra profanului.
Anumite incinerări rituale au drept origine acceptarea focului în calitate de vehicul sau de mesager dinspre lumea celor vii către cea a morţilor. De obicei, focul este şi cel care trimite ofrandele.

Semnificaţia sexuală a focului este peste tot legată de prima tehnică de obţinere a focului prin frecare, imagine a actului sexual.

După G. Dieterlen, spiritualizarea focului ar fi legată de obţinerea acestuia prin percuţie. Aceeaşi remarcă se găseşte şi la Mircea Eliade care notează caracterul ambivalent al focului: el e fie de origine divină, fie demonică. G. Durand face remarcă privitoare la sexualizarea focului că fiind limpede subliniată de numeroase legende care plasează locul natural al focului la coadă unui animal.
Pentru G. Bachelard, focul a fost surprins în noi înainte de a fi smuls din cer. Se disting astfel două direcţii sau două constelaţii psihice în simbolistica focului, în funcţie de felul în care este obţinut, prin percuţie sau prin frecare. În primul caz el se înrudeşte cu fulgerul şi cu săgeata şi deţine o valoare de purificare şi iluminare, el este prelungirea prin ardere a luminii. Pur şi foc sunt în sanscrită acelaşi cuvânt. Acestui foc spiritualizant i se adaugă riturile de incinerare, soarele, focurile de elevaţie şi de sublimare, orice foc care transmite o intenţie de purificare şi de lumina. El se opune focului sexual, la fel cum exaltarea luminii cereşti se deosebeşte de un ritual de fecunditate agrară. Simbolismul focului orientat astfel marchează cea mai de seama etapă a intelectualizării cosmosului şi-l îndepărtează tot mai mult pe om de condiţia animală. Prelungind simbolul în această direcţie, focul ar fi acel zeu viu şi raţional (E. Burnouf) care, în religiile ariene din Asia a purtat numele de Agni, Athor, iar la creştini de Hristos.
Se înţelege deci că focul a devenit astfel cea mai bună imagine a Dumnezeului creştin, cea mai puţin imperfectă dintre toate reprezentările sale. De aceea este şi atât de des folosit în teologia creştină aşa cum spune Pseudo-Denys Areopagitul despre alegoriile focului: roţi în flăcări, animale arzând, oameni cuprinşi de foc, mormane de jăratic aprins, fluvii rostogolind flăcări cu zgomot asurzitor, tronuri arzătoare, serafimi învăluiţi în flăcări, Esenţă incandescentă a dumnezeirii. Toate acestea pentru că descriu cel mai bine aceste “forme” greu de înţeles pentru mintea umană.
Asemeni soarelui prin razele sale, focul cu flăcările lui simbolizează acţiunea de fecundare, purificare şi iluminare. Dar focul prezintă şi un aspect negativ: el întunecă şi sufocă din cauza fumului sau; arde, consumă şi distruge în focul pasiunilor, al războiului, al pedepsei. Conform cu interpretarea analitică a lui Paul Diel, focul terestru simbolizează intelectul, deci conştiinţa cu întreagă ei ambivalenţa.

Focul care fumegă şi arde este opus flăcării luminoase şi simbolizează subconştientul. Hăul subteran, focul din infern simbolizează intelectul în stare de revoltă, regresiunea psihică. Dar în cele din urmă, după ce distruge, focul purifică şi regenerează răsturnând astfel simbolurile din nou.

Sursa: mythologica.ro