Auzim pe toate drumurile vorbe despre cât de bogată este România, despre resursele ei neexploatate şi nu putem să nu resimţim o oarecare doză de mândrie când ne gândim ca stăm pe o comoară, chiar dacă n-avem încă tehnologia necesară ca s-o scoatem din pământ. Inevitabil, omul de rând se întreabă dacă printre toate bunătăţurile cu care ne-a pricopsit Dumnezeu nu ne-om fi ales şi cu oarece diamante, că frumos sună poveştile despre Africa de Sud sau scenariile filmelor cu gangsteri interbelici.
Geologii pot aduce răspuns acestei întrebări. Ei ştiu că bogăţiile subsolului nu se găsesc în devălmăşie, ci sunt distribuite după mecanisme geologice pe care cercetătorii şi prospectorii le cunosc foarte bine. Mai întâi, în magma primordială s-au sortat elementele după densitate şi alte proprietăţi fizico-chimice. Americanul Frank Clarke, profesor la Harvard, a calculat pe la 1900 răspândirea şi distribuţia elementelor în scoarţa terestră şi a constat că există numeroase anomalii: unele elemente, deşi se află în procente mai modeste, se concentrează în zăcăminte bogate, ceeace ce le face uşor de extras şi, deci ieftine. Altele, invers, nu sunt rare în scoarţă, dar sunt diluate prin roci, astfel extracţia lor e costitistoare. Aurul, de exemplu, este în această categorie. (Clarke este considerat fondatorul Geochimiei, o disciplină importantă pentru geologia zăcămintelor). Deplasarea plăcilor tectonice, fenomenele vulcanice, orogeneza (formarea munţilor), eroziunea şi sedimentarea au redistribuit elementele, le-au amestecat, le-au orânduit în masivele de roci.
Ca urmare a acestor procese, România are aur şi argint, are uraniu, dar şi cupru, plumb şi zinc, are petrol şi gaze… Dar diamante nu.
Pentru a se forma, diamantele au nevoie de presiuni şi temperaturi ridicate, mii de atmosfere, peste 1.000 de grade Celsius – condiţii care se realizează la mari adâncimi. Acolo, în lipsa oxigenului, atomii de carbon sunt comprimaţi unul într-altul, constituind astfel reţeaua cristalină compactă, de cub centrat, a diamantului. De aceea diamantele s-au format în foarte puţine locuri pe glob, mai ales în zonele de scut, unde scoarţa continentală este groasă, cum se întâmplă în scutul african şi scutul siberian. Când acolo s-au produs explozii vulcanice la mari adâncimi, forţa erupţiilor nu s-a refulat la suprafaţă, ci s-a descărcat în adâncime, formând diatreme, adică structuri cilindrice sau tronconice verticale, de mii de metri înălţime, umplute cu roci zdrobite. Printre sfărâmături, ici colo granule de diamant, cam 1 gram de diamante (5 carate) la peste 1.000 de tone de rocă. În alte locuri diamantele astfel formate au fost eliberate din roca-mamă prin eroziune, transportate de ape şi resedimentate.
În România nu au fost condiţii pentru formarea diamantelor sau pentru acumularea lor în sedimente. Acest fapt nu i-a descurajat însă pe Nicolae Ceauşescu şi pe Elena. Cam prin 1972 ei au fost cuprinşi de febra diamantelor. Au încercat mai întâi să dezvolte relaţia cu Republica Centrafricană, condusă pe atunci de dictatorul canibal Bokassa. Acesta a agreat relaţiile economice cu România în ce priveşte exploatarea zăcămintelor de cupru, dar nu s-a lăsat înduplecat când a venit vorba de diamante.
Atunci a fost pus la treabă departamentul de spionaj economic al securităţii, condus de generalul Pacepa. Acesta a procurat echipamentele şi tehnologiile necesare realizării diamantelor artificiale. Pe baza lor s-a dezvoltat la Timişoara, în mare secret, o uzină capabilă să producă diamante industriale şi alte minerale cu duritate mare. Există informaţii că ar fi fost o instalaţie performantă şi foarte rentabilă.
Dar nu numai securiştii, ci şi geologii români au fost puşi la treabă. Pe baza unor indicii neserioase, s-a avansat ipoteza existenţei diamantelor în Carpaţi sau în nisipurile din Delta Dunării. Într-adevăr, în munţii ce mărginesc Valea Lotrului, mai ales în Munţii Căpăţânii, se găsesc ecologite, roci formate la presiuni şi temperaturi ridicate, aidoma celor în care se găsesc uneori şi diamante. Dacă spargi un fragment de ecologit (lucru nu prea uşor, căci e o rocă extrem de compactă şi dură) poţi zări în masa de piroxeni, asemenea unor stafide în cozonac, boabele unui mineral de un roşu sângeriu, foarte frumos. Este piropul, un granat. Piropul poate fi un indicator al prezenţei diamantului. Geologii ruşi care au descoperit în 1957, în împrejurări dramatice, zăcămintele de diamant din Iakuţia, au găsit mai întâi pirop.
Din păcate piropul din Carpaţi a rezultat prin alte procese geologice şi nu este însoţit şi de diamant. Deşi cercetătorii demonstraseră convingător acest lucru, pentru a urma indicaţiile de partid, în Delta Dunării s-au construit, până la urmă, instalaţii de spălare şi îmbogăţire a mineralelor grele din acumulările de nisip. Cheltuială inutilă şi mediu distrus. Bineînţeles că niciun grăunte de diamant nu a ieşit la iveală.
După revoluţie peste acele instalţii s-a instalat paragina. Mulţi geologi s-au reprofilat. Iar fabrica de diamante sintetice de la Timişoara a fost tăiată la fier vechi.
Sursa: natgeo.ro
