Oricât de mult am progresat în înţelegerea propriului nostru corp, a alcătuirii şi funcţiilor lui, trupul omenesc rămâne încă, din multe puncte de vedere, un mister al evoluţiei. Printre altele, suntem adesea martorii unor reacţii şi comportamente foarte banale în aparenţă, dar care, la o investigare mai atentă, sunt cu adevărat misterioase: habar n-avem care sunt originile şi scopul lor. Avem, desigur, ipoteze, dar niciuna nu este unanim acceptată, iar reacţiile respective rămân în continuare nişte enigme.
Unii dintre cei mai mari învăţaţi ai lumii, din diferite epoci şi ţări, s-au aplecat asupra acestui ciudat comportament: Platon, Galileo Galilei, Charles Darwin…
Gâdilatul – senzaţia produsă prin apăsarea cu degetele a unor anumite zone ale corpului (de obicei axilele, coastele, tălpile; la unele persoane şi genunchii sau gâtul) pare o reacţie fără nicio noimă, dar, obişnuiţi să considere că totul are o explicaţie naturală, biologică şi evolutivă, oamenii de ştiinţă încearcă să găsească semnificaţia acestui comportament.Una dintre ipoteze spune că gâdilatul ar fi, la origine, o manifestare menită să întărească legăturile dintre părinţi şi copii, prin intermediul unei experienţe plăcute. Din păcate, această explicaţie simplă şi atragătoare este subminată de faptul că nu toţi oamenii consideră gâdilatul drept o experienţă agreabilă: cam o treime dintre ei o consideră neutră, iat mai mult de o treime, atât copii, cât şi adulţi, o percep ca fiind de-a dreptul neplăcută.
Într-o altă viziune (exprimată încă de la jumătatea secolului la XIX-lea), gâdilatul s-ar fi dezvoltat ca o reacţie specifică încă din timpul vieţii intrauterine, iar dezvoltarea zonelor sensibile (cele în care ne gâdilăm cel mai tare) ar ajuta la orientarea fătului, în cursul vieţii intrauterine, în poziţiile cele mai favorabile naşterii.
În 1924, J.C. Gregory a emis ipoteza că zonele cele mai sensibile la gâdilat ar fi şi cele mai vulnerabile în cazul unei lupte corp la corp; astfel, senzaţia de gâdilare ar fi un mecanism care ar conferi indivizilor un avantaj evolutiv, încurajându-i să îşi protejeze aceste zone. 60 de ani mai târziu, într-un studiu asupra râsului, psihiatrul Donald W. Black de la Universitatea din Iowa observa că zonele cele mai „gâdilicioase” ale corpului sunt cele în care se manifestă cel mai puternic reflexele de protecţie. Pornind de aici, o ipoteză combinată sugerează că gâdilatul ar fi evoluat ca o modalitate comportamentală de a încuraja copiii să îşi dezvolte priceperea de a lupta – o capacitate extrem de importantă pe vremea strămoşilor noştri hominizi, când, în lipsa armelor cu bătaie lungă, conflictele se rezolvau prin confruntări corp la corp. Gâdilatul copiilor, de către părinţi, fraţi şi prieteni, lua adesea aspectul unei trânte neprimejdioase, dar care stimula învăţarea de către copil a unor mişcări defensive şi ofensive, care urmau să-i fie de folos în viitoarele lupte. Deşi în general oamenii încearcă să se ferească de gâdilat şi mulţi spun că le displace să fie gâdilaţi, faptul că râd, involuntar, îi încurajează pe cei care îi gâdilă să continue această activitate; dacă expresia feţei celui gâdilat ar semnala neplăcerea, cel are îl gâdilă ar fi mai puţin încurajat să o facă, reducând astfel frecvenţa acestor lecţii de luptă potenţial utile. Cercetări mai recente sugerează că răspunsul la gâdilat este un act reflex şi că implică un element de surpriză, ceea ce ar explica de ce nu reuşim să ne gâdilăm singuri – un fapt care i-a nedumerit multă vreme pe numeroşi cercetători ai comportamentului uman.
Deci, mai avem mult de învăţat despre noi înşine. Am progresat enorm, dar iată că organismul nostru tot mai păstrează multe mistere, incitându-ne să ne continuăm căutările, să săpăm mai adânc în propria noastră biologie, pentru a-i descoperi secretele.
Sursa: descopera.ro