Ca în fiecare miercuri, de la ora 18.00, Clubul Cinefililor vă invită la o nouă proiecție de film atent selecționat din palmaresul acelor regizori care își merită pe deplin titulatura.

Luna ianuarie 2014 este dedicată regizorului Alain Resnais.

Miercuri, 22 ianuarie, veți putea viziona două filme documentare în cadrul unui medalion dedicat regizorului francez: „Toată memoria lumii” („Toute la memoire du monde”, Franţa 1956, alb/negru, 21 minute, subtitrare în limba română) şi „Noaptea şi ceaţa” („Nuit et brouillard”, Franţa 1955, alb/negru, 32 minute, subtitrare în limba română).

Sinopsis:
“Nuit et brouillard are treizeci şi două de minute şi este un documentar (sau eseu-documentar) cvasi-exhaustiv despre exterminarea pusă la cale de nazişti. Fiecare detaliu al situaţiei concentraţionare şi fiecare termen din distribuţia Holocaustului îşi au locurile lor în aceste minute, ceea ce face din Nuit et brouillard (realizat de Alain Resnais în 1955) o pastilă-şoc extrem de cuprinzătoare despre o lume pe care nu avem voie să o uităm. Fiind atît de scurt e greu să te plictiseşti. Filmul e alert şi e bine structurat, amploarea şi demenţa misiunii naziste pur şi simplu ţi se întipăresc în suflet în timpul vizionării.
Diferenţa dintre alb-negru şi color face o demarcare clară între al Doilea Război Mondial şi vremurile din care noi privim trecutul. Ţinta documentarului e de a nu lăsa cel mai dureros punct al istoriei umane să devină prilej de ilustrate, mickey-mouse alături de care să te pozezi. În prezent, Resnais traversează neîncetat lagărele şi le înregistrează în culori, căutînd un scop pentru demersul său (scop pe care îl enunţă la final). Fiecare întrebare a sa deschide o poartă spre un episod din Holocaust, pe care îl vedem în imagini de arhivă, filmate la faţa locului.

Episoadele de arhivă prezintă cîte un punct esenţial din ceea ce a însemnat Holocaustul. Vedem cum naşterea lagărelor a fost o afacere din care s-a cîştigat frumos şi vedem cum nemţii au făcut din fiecare cîmp concentraţionar un simulacru al societăţii normale: fiecare lagăr era un oraş cu fabrici, cu blocuri de locuinţe, cu cantine, cu spitale, cu poliţie, cu orchestră simfonică ori cu gradină zoologică, şi cu închisori. Închisoarea generală avea închisorile ei particulare, unde erau testate noi metode de tortură, din care pare că şi-a cultivat viziunile punitive George Orwell pentru O mie nouă sute optzeci şi patru. Şi spitalul era o închisoare, de unde oricine scăpa, scăpa marcat pe viaţă din cauză că fusese cobai în tot felul de experimente medicale: amputări experimentale, teste cu substanţe chimice de interes medical sau teste cu substanţe chimice cu întrebuinţare militară. Ofiţerii S.S. şi subalternii lor, gardienii Kapo, care erau, în fapt, deţinuţi de drept comun, bărbaţi pentru care omorul era o plăcere, erau privilegiaţii acestor spaţii. Iar diferenţa în interiorul acelei lumi aci trebuie făcută şi ea implică ideea de responsabilitate.

Totuşi, atunci cînd Resnais întreabă cine e responsabil de existenţa munţilor de cadavre pe care-i vedem pe ecran nu mai contează atît ceea ce a fost; contează ca noi, cei care privim acele imagini, să ştim că omenirea a ajuns într-un asemenea punct. Şi e important să fim fără încetare conştienţi că în măsura în care vom mai ajunge acolo, responsabilitatea va fi a noastră – fiindcă vom fi permis repetarea unor nebunii similare, deşi în memoria noastră există deja Holocaustul.” (sursa: Agenda LiterNet)

Sursa: clubul-cinefililor.blogspot.ro