Situată la poalele dealului Cetățuia, Mănăstirea Frumoasa este amplasată pe o terasă, la 2 km de Curtea Domească, și reprezintă o atracție pentru diferiți turiști, dar și un monument istoric cu o poveste fascinantă, ascunsă parcă între zidurile pitorești. Iar când vine vorba de numele său, dat într-o însemnare grecească din 1723 de pe o Evanghelie găsită în Bucureşti şi răscumpărată de către protosinghelul Silvestru, mă gândesc că nu ar fi altul mai potrivit, deoarece mănăstirea pare ”o mică cetate de insulă”.
Totul începe prin secolul al XVI-lea, când hatmanul Leonte Balica zidește, împreună cu soția sa, Ana, prin anii 1583-1586, o biserică de piatră, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, aceasta fiind închinată Mănăstirii „Schimbarea la Faţă“ din Muntele Sinai.
Mai târziu, Isac Balica, mare vistier și apoi hatman, succesorul lui Melentie Balica, își pune amprenta asupra bisericii, înfrumusețând-o. Însă, administrarea proasta a resurselor și războaiele survenite s-au abătut ca o negură asupra bisericii, lăsând-o pradă ruinii.
Salvarea vine odată cu domnitorul Moldovei, Grigorie al II-lea Ghica, care o restaurează între anii 1727-1733. Pe lângă asta, domnitorul adiționează locului ziduri de incintă, un ansamblu de palate inspirate din moda orientală „de la Ţarigrad“, nişte curţi întinse, un heleşteu, un turn cu clopotniță, iar ca piesă de rezistența, niște grădini falnice cu fântâni arteziene. Treptat, aceasta devine reședința de vară pentru mulți domnitori din Moldova, lucru care confirmă faptul că mănăstirea își merită numele de Frumoasa. Lucrurile se schimbă în timpul ocupațiilor rusești, atunci când multe din clădirile construite de Grigorie al II-lea Ghica sunt distruse , fiind reconstruite altele în primăvara anului 1740. Biserica este restaurată în anul 1753, în timpul domnitorului Matei Ghica, fiul lui Grigore Ghica.
Incinta mănăstirii dispune și de alte edificii care îți stârnesc curiozitatea, cum ar fi: Palatul de pe ziduri, Poarta spânzuraților, Monumentul funerar al familiei Sturdza, Turnul clopotniță și zidul de incintă, Ruinele Palatului domnesc.
Palatul de pe ziduri mai este denumit și Palatul Sturdza, și a fost construit între anii 1818-1819, după planurile arhitectului Martin Kubelka. Realizat în stil neoclasic cu parter și etaj, acesta își are intrarea principală în curtea mănăstirii, fiind totodată preferat ca reședință de vară mai ales în vremea domniei lui Mihail Sturdza și a lui Grigore Alexandru Ghica.
Monumentul funerar al familiei Sturdza a fost realizat în anul 1842 de către sculptorul italian Francisc Vernetta, și reprezintă locul de odihnă al marelui logofăt Grigore Sturdza, precum și al altor membri ai familiei Sturdza. Mausoleul este construit din marmură albă, având încrustat la bază stema familiei Sturdza.
Poarta spânzuraților se numără și ea printre exponatele preferate de ochiul curios, deoarece se spune că cei condamnați la moarte erau scoși pentru executare din beciurile palatului domnesc pe această poartă.
Cu o înălțime de 4 meri și o construcție într-o manieră neoclasică, Turnul clopotniță, realizat între anii 1819-1833 de catre arhimandritul Ioasaf Voinescu, și zidul de incintă păstrează în cele douăsprezece coloane esența ionică. Nu ai cum să nu îți îndrepți privirea către el!
O altă piesă este reprezentată de Ruinele Palatului domnesc, care este construit din piatră și care , aflat la o distanță mică de Turnul clopotniță, se află în ruine. Totuși, chiar și zidurile surpate au multe de spus, iar tăcerea lor este mai zgomotoasă ca niciodată!
Dacă nu ai vizitat-o până acum, cred că ar fi cazul să o faci. Ochiul tău are multe lucruri de văzut!
Gabriela I.
