Era 31 decembrie a anului 1889. Era o iarna cumplita, iar zapada se asternuse in strat gros pe ulitele din Targul Iesilor. Se inserase si uratorii pornisera de mult pe la casele gospodarilor.

Pretutindeni rasunau urale, pocnete de bici, iar zgomotul uratorilor care trageu buhaiul umplea bolta cereasca. Capre, ursi, irozi mascati ce interpretau nunta taraneasca inundasera ulitele batranului Iasi. Oamenii se aflau in voie buna si isi adresau traditionalele urari de Anul Nou.

Profesorul Stefan Draghici, aflat in acea seara in centrul targului, din intamplare, l-a intalnit pe Ion Creanga. Pentru ca locuiau aproape unul de altul, au pornit impreuna catre casa. In drum, au intrat in cateva pravalii pentru a face ceva cumparaturi pentru marea sarbatoare a Sfantului Vasile.

Cand au iesit din fosta bacanie a lui Iby, Creanga l-a indemnat pe profesor sa intre si in franzelaria lui Szzakmary, situata pe atunci in Coltul Strazii de Sus, langa „Junimea”.

In franzelaria lui Szzakmary o multime de  lume se aproviziona pentru Sarbatori. Cele doua domnisoare, Ludmila si Maria Szzakmary, erau ocupate, servindu-si musterii, una facand incasarile si alta impachetand cumparaturile.

In acest timp, lucratorii aduceau de la cuptor crafle mari si calde, umplute cu povidla sau dulceata, presarate cu zahar, din care ieseau aburi. In acele vrmuri craflele, asa mari cum erau, se vindeau cu zece bani una.

Creanga, care se stie ca era mancacios de felul sau, n-a rezistat tentatiei si a inceput sa manance cu pofta, inghitand craflele una dupa alta. Ba, chiar si-a scos si vechea testemea popeasca, pe care o avea din vremea diaconiei, cerandu-i domnisoarei Ludmila sa-i impachetese vreo 20 de crafle pentru seara de Anul Nou, scotand de la chimir 2 franci, in monede de argint, pe care i-a trantit pe tejghea.

Au iesit din franzelaria lui Szzakmary, cu gand de a merge spre casa, dar cand au ajuns pe Ulita de Sus, lui Creanga i-a venit ideea sa intre in bacania lui Petru Soituz, pentru a se incalzi putin.

La Soituz, bacanie cu renume in targ in acele vremuri, isi facea cumparaturile lumea buna a Iesilor, mai ales mambrii corpului didactic.

Creanga a cerut un coniac, apoi inca unul si, inca unul. Se pare ca se simtea cam umflat si greoi dupa craflele consumate.

Cand au pornit de la Soituz si au ajuns la intrarea pe strada Muzelor, Creanga a venit cu o alta propunere: sa intre putin si pe la Bolta Rece, la un paharel de Cotnari. Profesorul Draghici a refuzat politicos, motivand ca mai are de rezolvat unele treburi acasa.

Urcand taras-grapis strada Muzelor, la capatul strazii, dupa vechea carsma a lui Tibichi, cand Creanga mai avea doar cativa pasi sa coboare valea Ticaului, cei doi si-a urat cele bune de Anul Nou si s-au despartit.

In dimineata Sfantului Vasile, profesorul Draghici a aflat de la sergentul de strada, ca Ion Creanga trecuse la cele vesnice.

Mergand imediat la bojdeuca din Ticau, profesorul Stefan Draghici a aflat de la coana Tinca, cea cu care locuia Creanga in Ticau, ca marele povestitor a mai mancat cateva crafle din testemeaua sa incarcata, iar din pricina aluatului proaspat i-o fi picat greu.

Potrivit documentelor referitoare la deces, dar si a altor relatari, se pare ca Ion Creanga n-a murit in bojdeuca sa din Ticau. Creanga n-a ajuns in Ticau sau, chiar daca a ajuns la bojdeuca sa, povestitorul n-a stat prea mult acolo. S-a intors in oras si, simtindu-se rau, a intrat in debitul de tutun aflat pe Ulita Golia, administrat de fratele sau Zahei. Acolo, in cantecele si uralele vesele ale uratorilor si-a dat obstescul sfarsit autorul minunatelor „Amintiri din copilarie”.