Ne transformăm încet încet în monștrii copilăriei noastre, decât dacă…
Ți-ai dat seama că și tu ai nevoie de vindecare? Te alături și tu pesemne în tagma celor atinși de flagelul propriilor monștri. Da, monștri. Sunt în fiecare din noi, și pot lua mai multe forme dacă nu sunt ținuți sub atentă supraveghere. Se metamorfozează cu o rapiditate ieșită din comun și seamănă izbitor de mult cu creaturile de sub pat de care ne speriam când eram mici. Ei nu se mai ascund deloc acolo jos – acum sunt în noi, și tâșnesc afară prin orice cavitate disponibilă atunci când te aștepți mai puțin. Îți sparg globul ocular pentru a-și strecura afară tentaculele îmbibate de mâzgă, la aer proaspăt, pentru a infesta și pe altcineva după ce te-au devorat pe tine. Și curioși în jurul tău sunt destui, deci ar avea de unde alege.
Încapsulați în interiorul tău, ei încep a se revolta pe măsură ce tot ingurgitezi sentimente negative , și se revoltă până când îți vor spinteca burta cu dinți tot de tine lustruiți. Acesta e răul propriu la care te supui. Și în momentul în care ai conștientizat asta, decizi, spui timid – căci pe parcursul autodezvăluirii, ai devenit introvertit în fața audienței – îți verși năduful, vomiți cuvintele monștrilor, plângerile lor. Și ei, monștrii, săracii, își deplâng destinul. Și când ți-ai dat seama cât de necesară este o eliberare, te încarci cu disperarea ultimului condamnat. Poate poate, mai e loc de vreo speranță! Lași disperarea, angoasa, furia să erupă și apoi să se prelingă total afară din tine. Dar așa crezi că vei scăpa de ei?! Dintr-o prea violentă răbufnire?!
Ce te faci când îți vezi monștrii în alții? Sunt ei genetici, dar parcă nu i-ai vrea replicați în frații sau surorile tale. Parcă i-ai vrea înapoi, să îți aparțină doar ție, în tine, unde poți simplu să îi renegi, să îi ascunzi. Să le negi existența. Sau poate pentru că îți place rolul principal, pentru care drama nu e niciodată suficientă. Ce ai fi fără ei? Sentimentul nimicului te pătrunde și începi să-ți recunoști resemnarea față de permanenta lor găzduire. Începi să ți-i asumi. Și drept răsplată, monștrii, demonii aceștia au devenit mai puțin egoiști, au început să îți lase cu câte o fărâmă în plus din tine la fiecare ieșire în lumea exterioară, la fiecare zvâcnire de pleoapă sub care ochii lor mulți ridați așteaptă să vadă afară. Ți se insinuează un sentiment de prefăcută maternitate și începi încet să îi îndrăgești. Te-ai lovit mai demult de o puternică rezistență când ai vrut să îi preschimbi, acum ai încetat orice efort. Ai început să îi denumești: Ură, Resentiment, Tristețe. Îi cunoști pe de rost și nu te mai opui lor. Și nici ei ție. Vor pleca după ce își vor fi terminat șederea. După ce tu vei putea să le dai drumul.
Toți căutăm vinovați și blamăm pe cei din jur pentru nenorocirile noastre. Curaj, ființă, sfărșitul lumii de acum câteva luni nu a venit pe bune. Mai e încă timp, fugi de trăiește! Sincer. Curat. Frumos.
