Printre ambalaje, sticla protejează cel mai bine alimentele şi băuturile, mult mai bine decât plasticul din binecunoscutele PET-uri. Ambalajul de sticlă păstrează vitaminele, protejează gustul iniţial, efervescenţa, prospeţimea, este o barieră naturală împotriva bacteriilor şi previne deteriorarea conţinutului ce s-ar putea datora schimbărilor de temperatură. Sticla de culoare verde şi maro protejează împotriva radiaţiilor ultraviolete.
În plus, sticla nu se descompune în compuşi toxici, se curăţă şi se sterilizează uşor. Ambalajul din sticlă nu reacţionează cu alimentele şi băuturile pe care le protejează şi nu produce nicio influenţă chimică asupra acestora.
Iată însă că ştiinţa a împins şi mai departe beneficiile acestui tip de recipient, prin inovarea de către firma olandeză MIRON MIRON Violetglass B.V. a unui tip special de sticlă violetă care protejează inclusiv calităţile bioenergetice ale alimentelor. Inovaţia a fost posibilă datorită unei ştiinţe numită „Biofotonică”, definită ca atare relativ recent, însă cu rădăcini în studii ştiinţifice care datează de la începutul secolului trecut.
Biofotonica – energia vitală a luminii
Termenul de „biofotonică” provine din cuvintele greceşti „bios” – viaţă şi ”phos” – lumină. Ramura ştiinţifică definită de el răspunde la provocări de natură medicală şi umană prin utilizarea luminii, folosind metode ce ţin de microscopie, spectroscopie şi utilizarea laserului pentru a explica procesele biologice la nivel celular.
Principalul scop al cercetării biofotonice este aplicarea caracteristicilor luminii în industria alimentară, farmaceutică, în biotehnologie şi medicină.
La baza sa stă conceptul de „biofotoni”, aşa-numita „lumină din celule”. În 1983, doi cercetători – Walter Nagl (expert în biologie celulară) şi Fritz Popp (expert în biofizică) – au produs un model electromagnetic de diferenţiere celulară bazat pe teoria conform căreia celulele emit o radiaţie luminoasă foarte slabă, demonstrată încă din anii 1950 de italianul Colli.
Conceptul a fost coroborat de către faimosul fizician austriac Erwin Schrödinger cu un alt experiment, datând din anii 1920, când Alexander G. Gurwitch a descoperit că celulele de ceapă ar putea emite o radiaţie luminoasă infinitesimală la divizare şi a postulat că organismele vii comunică prin intermediul luminii.
Pe baza cercetărilor anterioare, Schrödinger (deţinător al premiului Nobel şi o importantă personalitate a fizicii cuantice) a ajuns la concluzia că un organism viu îşi poate conserva un nivel ridicat de organziare celulară deoarece „preia ordine” din mediul înconjurător, în principal din lumina solară.
Acest postulat, alături de teoria fizicianului Herbert Fröhlich, potrivit căreia un sistem viu emite o „radiaţie biologică de tip laser” de intensitate constantă şi cu un nivel ridicat de ordonare, i-a condus pe germanul Popp, japonezul Inaba şi australianul Quickenden la demonstrarea justeţii acestei teorii.
Fritz-Albert Popp a denumit elementele ce compun această radiaţie celulară „biofotoni” şi a dovedit că lumină ultra-slabă emisă de celule conţine informaţii despre starea organismului şi procesele sale interne.
De asemenea, a demonstrat că celulele vii au capacitatea de a înmagazina energia luminoasă pe care o primesc – o proprietate care se atrofiază în cazul celulelor bolnave. De aici până la ideea de a folosi acest câmp luminos în avantajul organismului emitent nu a fost decât un pas, pe care noua ştiinţă l-a făcut rapid, căutând metode de a vindeca diverse boli, inclusiv cancerul, dar şi de a întârzia procesele de îmbătrânire cu ajutorul luminii.
Centrul de Biofotonică înfiinţat la Neuss, în Germania, în cooperare cu cercetători italieni, a dovedit că distribuţia spectrală a emisiei de biofotoni după iradierea cu laser ultraviolet produce excitare vizibilă maximă în banda de frecvenţă 500 – 600 nm, confirmând descoperirea anterioară a lui Popp despre diferenţele de radiaţie în cazul celulelor normale şi bolnave.
În prezent, Centrul cooperează cu un colectiv de la Spitalul Universitar din Lausanne, Elveţia, pentru a studia modul concret în care lumina este captată de celule şi utilizată în reacţiile biochimice interne, prin intermediul binecunoscutului ADN.
De altfel, conceptul în sine este binecunoscut tuturor, deşi mai puţin conştientizat. Încă din anii ’90, dermatologul american Barbara Gilchrest a pus în evidenţă că stimularea luminoasă a ADN-ului poate activa sinteza unor substanţe în celulele corpului uman, cum ar fi melanina, pigmentul responsabil de colorarea pielii – bronzare – iar avertismentele medicilor privind efectele nocive ale expunerii la lumină puternică nu mai sunt demult o noutate. Deci, ca orice formă de energie, şi radiaţia luminoasă poate avea efecte benefice sau nocive asupra organismului uman, în funcţie de cum e folosită.
De asemenea, iarăşi este foarte cunoscută influenţa luminii asupra proprietăţilor alimentelor. Acesta este şi motivul pentru care, înainte de apariţia omniprezentelor PET-uri, unele lichide alimentare (ulei, bere, vin etc.) se vindeau în sticle colorate, nu incolore. Cei mai în vârstă îşi amintesc, de exemplu, berea şi uleiul vândute în sticle verzi sau brune, tocmai pentru a filtra acele componente ale luminii albe care puteau altera conţinutul.
Soarele emite particule vizibile, dar şi invizibile. Partea vizibilă a spectrului solar poate fi sesizată de ochiul uman atunci când lumina albă este trecută printr-o prismă de sticlă. În acelaşi timp, lumina conţine şi radiaţii electromagnetice invizibile, infraroşii (IR) şi ultraviolete (UV).
Lumina solară este cea care permite creşterea plantelor, însă după ce acestea ating maturitatea efectele luminii se schimbă şi rezultatul este accelerarea proceselor degenerative la nivel molecular.
În prezent, industria ambalajelor foloseşte o largă varietate de materiale, unele dintre ele permeabile la radiaţia din spectrul vizibil. Imaginea alăturată arată modul în care fasciculul luminos penetrează diverse materiale.
Firma olandeză MIRON a conceput un tip de sticlă care acţionează ca un filtru natural, permiţând trecerea doar a acelor componente ale luminii solare care protejează şi îmbunătăţesc calităţile substanţelor fotosensibile.
După cum sugerează chiar numele său, produsul ‘Miron Violet glass’ blochează complet spectrul vizibil, cu excepţia luminii violete. În acelaşi timp, el permite trecerea parţială a radiaţiilor UV şi IR, cu scopul de a creşte durabilitatea şi potenţa produselor.
Pentru a evidenţia aceste avantaje, au fost realizate o serie de teste, unele în cooperare cu instituţii ştiinţifice, care au confirmat atât proprietăţile sticlei respective, cât şi funcţionalitatea principiilor enunţate de biofotonică.
Unul dintre aceste experimente este stocarea în recipiente diferite. Vasele de sticlă opacă, albă, verde şi maro sunt permeabile la lumina vizibilă din spectrul solar şi nu protejează suficient alimentele contra alterării cauzată de lumină.
Mai multe tipuri de substanţe vegetale au fost păstrate timp de 3 luni în diferite ambalaje de sticlă (incoloră, maro şi violet), iar în anumite momente au fost scoase şi lăsate în lumină solară directă.
După două luni, modificările proprietăţilor vizibile au fost măsurate atât ca aspect, cât şi ca miros. Imaginea alăturată demonstrează că grăunţele de arpagic păstrate în borcanul de sticlă violetă nu s-au decolorat, iar voluntarii care au testat produsul au confirmat că acesta şi-a păstrat un miros mai proaspăt şi mai puternic decât celelalte mostre.
Un al doilea experiment, şi mai spectaculos, a fost efectuat pe roşii cherry. Două astfel de tomate au fost păstrate timp îndelungat – una într-un borcan de sticlă incoloră, cealaltă într-un recipient confecţionat din sticlă violetă – într-un loc expus la lumina solară, la temperatura camerei.
Cele două roşii au fost scoase şi analizate, rezultatul fiind observat în fotografia alăturată. Schimbările microbiologice din tomata păstrată în sticlă incoloră sunt vizibile cu ochiul liber, în timp ce roşia din vasul de sticlă violetă nu prezintă modificări vizibile.
O altă cercetare, a profesorului F. A. Popp şi a doctorului H. Niggli, dovedeşte că energia solară din alimente este esenţială pentru sănătate.
Energia solară pătrunde în celulele noastre sub forma biofotonilor, cele mai mici unităţi de măsură fizice ale luminii. Biofotonii furnizează informaţii importante despre procesul de viaţă complex din organismele noastre, şi, în acelaşi timp, furnizează o energie puternică de reglare şi de echilibrare a organismului.
Datele doctorului H. Niggli arată că aceşti biofotoni sunt extrem de sensibili, reducându-se în mod considerabil în cazul ambalajului convenţional, cum ar fi sticla maro, verde, albastră, folia de aluminiu, plasticul şi alte recipiente sintetice. Or, sticla violetă menţine şi chiar îmbunătăţeşte bio-energia alimentelor şi a altor substanţe sensibile la lumină, pentru o perioadă lungă de timp.
Egiptenii antici cunoşteau proprietăţile sticlei violet
Întorcându-ne înapoi în istoria omenirii, constatăm că sticla de culoare violetă a fost utilizată de către egiptenii antici. Este interesant faptul că egiptenii foloseau borcane violet sau aurii pentru a conserva şi proteja cele mai preţioase substanţe (preluate din natură) în vederea unei depozitări pe termen lung.
Încă de la începutul producţiei de sticlă (aproximativ anul 3500 î. Hr.), recipientele de culoare violetă sau cele aurii au fost utilizate pentru a conserva salvii preţioase, uleiuri, esenţe sau medicamente alternative.
Până la începutul secolului 20, acest tip de sticlă putea fi întâlnit la unii doctori şi farmacişti, care îşi depozitau remediile în sticle sau borcane din sticlă violetă, realizate manual.
Din 1995, odată cu cercetările mai amănunţite ale oamenilor de ştiinţă, a început primul proces mai amplu de producţie mecanică a sticlei violete. Experimentele realizate au demonstrat în mod clar cât de important este să depozitezi substanţele sensibile la lumină în acest tip de sticle, în special în domenii precum homeopatie, remedii florale, tincturi, esenţe, suplimente alimentare cu un conţinut energetic mare şi uleiuri esenţiale.
Sursa: eveste.ro
